Eliberat de teamă

Ce este teama?

Teama de Dumnezeu

Teama de viitor

Teama de eşec

Teama de suferinţă

Teama de moarte

Ce este teama?

Teama, un duşman ascuns, atacă oameni de orice vârstă, rasă şi cu orice fel de viaţă. Este subtilă şi devastatoare, otrăvindu-ne felul de gândire, furându-ne pacea lăuntrică şi distrugându-ne pofta de viaţă. Ne face nervoşi, neliniştiţi, alarmaţi, tulburaţi, supăraţi şi fricoşi.

Ne temem de conflict şi de schimbare, de eşec şi dezamăgire. Unii oameni se tem de boli şi suferinţă. Alţii se tem să nu li se întâmple ceva rău celor dragi. Unii se tem de alţi oameni şi de părerile lor. Alţii se tem de întuneric şi altora le e frică de singurătate. Mulţi se tem de moarte şi de confruntarea cu necunoscutul. Există unii creştini care se tem că mântuirea lor nu este sigură sau că Dumnezeu nu le-a iertat păcatele. Ei nu se tem doar de moarte, ci se tem şi să trăiască.

Teama se strecoară în mintea noastră atât de uşor şi încet, încât cu greu realizăm că devenim victime ale influenţei sale devastatoare. Chiar şi puţină teamă, asemeni unei picături de cerneală într-un pahar cu apă, va schimba total culoarea. Când acest mic pârâu de teamă nu este oprit, îşi face o albie în care sunt deviate alte gândurile.

Viaţa este complexă, lumea este violentă, şi totuşi problemele exterioare nu trebuie să ne distruge pacea interioară. Teama interioară este cea căreia trebuie să-i facem faţă. Ea pătrunde în noi atunci când cea mai importantă nevoie a noastră nu a fost satisfăcută. Sufletele noastre, create după chipul lui Dumnezeu, strigă după El. Când suntem departe de Dumnezeu, putem să ne aşteptăm să ne umplem de fobii, complexe şi teamă.

Satan profită din plin de temerile noastre. Cu fiecare ocazie, el le intensifică şi le face să pară mai reale şi logice. Calea noastră ajunge tot mai întunecată, inima devine tot mai grea, până ce pierdem orice speranţă de eliberare.

Satan lucrează în întuneric. Nu poate lucra la lumină, deoarece “Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). Satan ne cunoaşte slăbiciunile şi în aceste zone, oferă gândurile şi temerile. El caută să distrugă adevărul şi să ne ducă în eroare cu tot felul de minciuni. Dacă ţinem aceste gânduri în întunericul inimii şi minţii noastre, Satan va continua lucrarea sa ticăloasă de descurajare şi teamă. El poate fi înfruntat şi putem da la o parte puterile lui atunci când îl expunem luminii.

Teama de Dumnezeu

Păcatul generează o teamă copleşitoare ce vine din conştiinţa faptului că viaţa nu este pe placul lui Dumnezeu. A fost o zi tragică aceea în care Adam şi Eva au cedat propunerilor lui Satan de a nesocoti porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul din mijlocul grădinii. Prin neascultare, ei au păcătuit şi s-au ascuns apoi din Faţa lui Dumnezeu. În seara acelei zile, Dumnezeu i-a chemat şi Adam a spus: “Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică” (Genesa 3:10). De-a lungul generaţiilor, de la Adam încoace, toată omenirea a intrat în această umbra a păcatului. Teama această de judecăţile lui Dumnezeu, dacă va mişca o persoană să se pocăiască de păcatele ei, poate deveni o forţă pozitivă în viaţa sa. “Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Psalmul 11:10). Aceasta este o teamă corectă, plină de respect şi de o teamă sfântă. Vedem în parte măreţia, dreptatea, judecata, dragostea, îndurarea, înţelepciunea lui Dumnezeu şi fiinţa Lui veşnica. El este atotştiutor, atotputernic şi omniprezent. Ne dăm seama că întreaga noastră existenţă este în mâinile Sale şi că stăm înaintea Sa ca şi creaţie a Sa. Nu putem să displacem unui asemenea Dumnezeu. Ştim că dreptatea lui Dumnezeu condamnă pe cei ce trăiesc în păcat la focul iadului. “Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evrei 10:26, 27). Cunoaşterea acestui lucru aduce cu sine teama de păcat. Pe măsură ce ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu ca prieten personal, prin pocăinţă, iertare şi supunere, slujirea noastră Lui Îi va fi motivată de o teamă sfântă şi de dragostea şi recunoştinţa pentru darul de nedescris al mântuirii. “În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18). Teama faţă de El nu este una ce aduce cu sine teroare în inimă, ci una care face mai profundă dragostea noastră faţă de El. Aplicând pe deplin această teamă în viaţa noastră, facem ca ea să biruie toate celelalte feluri de teamă. Atunci de ce îngăduie atât de mulţi oameni ca norii fricii să le cuprindă inima, să le tulbure mintea şi să arunce umbră pe cărarea vieţii lor? Calea Lui Dumnezeu este o cale a păcii şi a încrederii.

Ni se spune într-o povestioară despre un băieţel care  se temea să umble noaptea pe întuneric şi a cărui teamă a dispărut atunci când tatăl său l-a luat de mână şi a mers alături de el. Întunericul nu-i mai provoca teamă fiindcă el îşi iubea tatăl, avea încredere în el şi ştia că el îi va purta de grijă. Aici se află cheia eliberării noastre de teamă; trebuie să învăţăm să-L cunoaştem bine pe Tatăl nostru ceresc. Cunoscându-L bine pe Dumnezeu, ne încredinţăm pe deplin viaţa în mâinile Lui. Îi spunem cu smerenie toate întrebările ce ne chinuie mintea şi toate acele întristări ale vieţii ce ne aduc la disperare.

Avem exemplul apostolului Petru, atunci când Isus i-a spus să umble pe apele învolburate ale Mării Galileii. Petru n-a avut frică până în momentul în care şi-a luat privirea de la Domnul şi a început să privească la valurile înspăimântătoare. Atunci a început să se scufunde (Matei 14:24 – 31). Atunci când vom căuta eliberarea de teamă şi ne vom pune încrederea în Dumnezeu, Duhul Său ne va vorbi cu un  glas mic şi blând. Când privim mai mult la El decât la frica noastră, furtunile din jur se vor linişti. El ne va putea atunci răspunde la întrebările noastre complicate, poate înlocui îndoiala cu încrederea şi ne poate lua mâna în a Sa. El poate, prin harul Său, să ne elibereze de efectele fricii.

Teama de viitor

Misteriosul necunoscut al viitorului îi face pe unii să se simtă în nesiguranţă. Aceştia se trezesc în fiecare dimineaţă în faţa unei zile plină de neprevăzut. Se confruntă cu acel sâcâitor “dar dacă…” în timp ce minţile lor alerg pe acele întunecate alei ale fricii imaginare. “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6). Încredinţându-ne viitorul în mâinile lui Dumnezeu, putem să-I predăm Lui toată povara necunoscutului. Încercaţi şi vedeţi!

Mulţi se tem de viitor din cauză că le lipsesc îndrumări în viaţă. Neştiind încotro se îndreaptă, au presimţiri sumbre. Dumnezeu ştie ce le stă înainte şi, atunci când ei se lasă conduşi de El, viaţa lor nu va mai fi una lipsită de ţel, ci calea spre casă.

Dumnezeu a promis să fie credincios celor ce se încred în El chiar dacă se confruntă cu un viitor necunoscut. Credeţi acest lucru? Nu contează cât de mare e furtuna sau de întunecoasă noaptea, cât de înalt este muntele, El te va ajuta să treci peste toate acestea.

Teama de eşec

Avem o dorinţă de a realiza mereu ceva, dar ne temem că vom eşua – personal, în familie şi în viaţa însăşi. Ne temem că vom alege greşit şi că vom urma un plan greşit.

Dumnezeu i-a poruncit lui Iosua: “Întăreşte-te şi îmbărbătează-te! Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:9). Când ne încredinţăm viaţa sub călăuzirea Stăpânului, eşecurile din trecut nu trebuie fie determinante, ci vor deveni punţi viitoare spre izbândă.

Teama de suferinţă

Cu toţii ne ferim de durerea trupească, de durerea cauzată de critici şi de suferinţa singurătăţii şi întristării. Dumnezeu nu ne va scuti de toate aceste suferinţe, dar ne va asigura harul de a le putea îndura. El ne-a promis pace şi siguranţă în mijlocul necazurilor. “Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem” (Psalmul 46:1, 2). Dacă-L iubim pe Domnul, El va folosi suferinţa spre binele nostru. Suferinţa oferă posibilitatea de a cunoaşte prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Ne ajută, de asemenea, la adâncimea caracterului şi ne dă o inimă înţelegătoare. Suferinţa ne poate îmbogăţi  sau ne poate ruina. Cu noi ce face oare?

Teama de moarte

Teama de moarte este ceva obişnuit pentru oameni. A ne lua rămas bun de la cineva este cea mai dureroasă sarcină.

Trebuie să ne obişnuim cu întrebarea atât de veche: “omul odată mort ar putea să mai învieze?” (Iov 14:14). Isus a venit ca să ne elibereze de teama de moarte (Evrei 2:14, 15). De aceea a murit şi a înviat şi de aceea a promis: “pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19). Cu El, moartea nu este o poartă spre nicăieri, ci o strălucitoare poartă spre o viaţă nouă. “Să nu vi se tulbure inima…În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc” (Ioan 14:1, 2). Va fi un loc pregătit pentru oameni pregătiţi.

Eşti tu pregătit? Te-ai pocăit de viaţa ta în păcat? Pocăinţa ne face să regretăm păcatele trecutului şi să renunţăm la vechiul stil de viaţă. Când ai venit ultima oară în rugăciune în faţa Domnului să-I încredinţezi Lui toate poverile şi grijile, temerile şi fricele? Isus zice: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Ce invitaţie! Ce promisiune!

Vino – cu încredere, în rugăciune, cu speranţă şi vei avea pacea minţii.

Vino – şi vei cunoaşte bucuriile dulci ale unei vieţi tihnite. Dumnezeu te invită să crezi în Isus Hristos şi să fii liber, liber de teamă. Vino!

Veşnicia

Veşnicia depăşeşte imaginaţia şi înţelegerea omenească. Ea nu este un obiect sau un loc, nici nu este o perioadă de timp. Nu are niciun început şi niciun sfârşit. Toţi oamenii, începând de la Adam şi până la ultimul născut, vor fi în veşnicie.

Cuvântul veşnicie este folosit în Isaia 57:15 unde citim că Dumnezeu sălăuşeşte în veşnicia. El este veşnic, fără un început şi fără un sfârşit. Acest lucru poate fi spus numai despre Dumnezeu, deoarece omul are un început, dar sufletul său nu are sfârşit. Dicţionarul este de aceeaşi părere cu Biblia, spunând că veşnicia este o durată fără sfârşit; starea în care sufletul trece la moarte şi în care rămâne în vecii vecilor.

Afirmaţia de la începutul Bibliei „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul” (Genesa 1:1), are legătură cu crearea cerurilor, a pămân­tului şi a tuturor lucrurilor (Coloseni 1:16-17). Dumnezeu a poruncit că toate lucrurile vor înceta să existe: „...cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este de pe el, va arde” (2 Petru 3:10).

Omul este o creatură a timpului, îşi face timp, foloseşte timp şi depinde de timp. Viaţa lui fizică şi temporară este controlată de timp. Totuşi, oricât de important ar fi, timpul nu are nicio legătură cu veşnicia. Veşnicia este unică şi incomparabilă. Nu are lungime care să se poată măsura, nu are lăţime, adâncime sau înălţime. Destinul ales în viaţă nu se poate schimba. Veşnicia continuă neschimbată.

Din toată creaţiunea, doar omul, fiind îmbră­cat cu un trup nemuritor, va face trecerea de la timp la veşnicie. Omul este singura creatură care are „suflare de viaţă" (Genesa 2:7), ce trăieşte în veci ca şi Dumnezeu.

La sfârşitul timpului, în veşnicie, vor fi dez­văluite multe minuni care nu pot fi expli­cate. Când Domnul Se va întoarce, orice ochi Îl va vedea (Apocalipsa 1:7). Va sta pe un scaun de domnie şi „toate neamurile” vor fi adunate înaintea Lui pentru judecată (Matei 25:31-32; 2 Corinteni 5:10). Acolo, Dumnezeu va judeca după ce este scris în cărţile Sale despre faptelor oamenilor (Apocalipsa 20:12-13). Scepticii găsesc aceste lucruri imposibile. „Orice ochi” înseamnă miliardele de oameni, din orice ţară, morţii din mare, morţii de pe pământ, cei înviaţi şi cei care se vor afla în viaţă. Mintea omului se cutremură la gândul că toate popoarele vor fi adunate la un loc în faţa scaunului de judecată. Cei care consideră acest lucru imposibil tre­buie să ţină cont de faptul că timpul s-a terminat şi că veşnicia nu are limite. Restricţiile de distanţă sau timp de pe pământ vor lipsi în veşnicie.

Veşnicia, aşa cum ne-o dezvăluie Biblia, are trei aspecte — judecata, despărţirea celor drepţi de cei nedrepţi şi nemurirea. Această judecată va fi finală, fără drept de apel sau reconsiderare. În timpul cât omul trăieşte pe acest pământ, Dumnezeu îi pune în faţă binele şi răul, străduindu-Se să-l aducă pe om într-o relaţie bună cu Creatorul său. Cei care nu-I dau atenţie, la judecata finală îşi vor primi sentinţa şi apoi vor fi trimişi la o pedeapsă veşnică. Celor care s-au predat lui Dumnezeu în timpul vieţii, li se vor judeca păcatele înainte, pe când păcatele celor ce nu s-au predat, îi vor urma în judecata finală (1 Timotei 5:24).

După judecată, fiecare om va fi răsplătit după cele scrise în cărţi, dacă numele lor este scris în cartea vieţii (Apocalipsa 20:12). Cuvântul răs­plată, folosit aici, este o răsplată pentru faptele săvârşite, bune sau rele.

Veşnicia va cunoaşte numai două feluri de oameni: mântuiţi şi pierduţi. Dumnezeu îi va clasifica după faptul că au acceptat sau au respins minunatul Său plan de mântuire în timpul vieţii lor. Sunt numai două destinaţii pentru toţi oamenii: Cerul pentru cei mântuiţi şi iadul pentru cei pierduţi.

Celor ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, Judecătorul din veşnicie le va spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moş­teniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la înte­meierea lumii” (Matei 25:34); iar celor ale căror nume nu sunt scrise în Carte, Judecătorul le va spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41).

Unora cuvintele acestea le vor produce o mare şi neplăcută surpriză, iar altora le vin aşteptate. Sunt oameni care trec din viaţă în veşnicie, prin moarte, care s-au pregătit să-L întâlnească pe Dumnezeu; ei au murit cu asigurarea în inima lor că vor fi cu Domnul în veşnicie. Ei aşteaptă acele cuvinte de bun venit: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu."

Ceilalţi oameni, condamnaţi deja în această viaţă, nu sunt gata să se întâlnească cu Dumne­zeu. Ei se înfricoşează de judecata ce-i aşteaptă (Evrei 10:27). În acea zi măreaţă, vor striga mun­ţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului” (Apocalipsa 6:16).

În această mulţime de oameni vor fi incluşi şi cei dezamăgiţi: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege»” (Matei 7:22-23).

Ce conţine veşnicia pentru fiinţele nemuri­toare nu ne este descris în Biblie. Totuşi, Isus ne-a spus că celor ce vor birui vor sta cu El pe scaunul de domnie (Apocalipsa 3:21); vor fi îmbrăcaţi în haine albe şi nu vor mai avea nevoi (Apocalipsa 7:14-17). Ei se vor bucura de fiecare binecuvântare pregătită pentru sufletele nemu­ritoare.

Cei cărora Judecătorul le va spune: „Du­ceţi-vă de la Mine!” vor merge „în întunericul de afară unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8:12); vor merge „în gheenă, în focul care nu se stinge” (Marcu 9:43); vor fi „aruncaţi în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă” (Apocalipsa 20:15; 21:8). Aceste suflete vor fi cu mintea lucidă, vor cunoaşte oamenii (Luca 16:23); vor simţi chinul în văpaia focului (versetul 24); ei vor înţelege (versetul 26), şi îşi vor aduce aminte de viaţa trăită pe pământ (versetul 28), dar cei pierduţi nu vor avea parte de nimic bun în veşnicie.

Veşnicia îl va găsi pe Satan, vechiul balaur, învins cu totul şi pentru totdeauna, iar locul lui va fi în focul cel veşnic care a fost pregătit pentru Diavol şi îngerii săi (Matei 25:41). Ce soartă sinistră să fii într-un loc de chin împreună cu cea mai hidoasă şi rea fiinţă şi cu toţi îngerii săi blestemaţi!

Al treilea aspect al veşniciei, starea finală, este peste puterea noastră de înţelegere. Mintea omului este limitată la începuturi şi sfârşituri, şi din cauza aceasta omul trebuie să se bizuie pe adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Dum­nezeu este autorul tuturor lucrurilor  ca şi veşnicia.

Dacă o pasăre ar lua în cioc un fir de nisip şi l-ar duce pe Lună, astfel ducând pe Lună tot pământul, veşnicia atunci ar fi început doar, dar n-ar fi mai aproape de sfârşit. Pentru cei păcătoşi, acesta este gândul cel mai dezastruos posibil. Însă pentru cei drepţi, care vor fi în extazul veşnic în Cer cu Dumnezeu şi sfinţii îngeri, veşnicia va fi un loc bun venit.

Acum cât suntem încă în viaţă, cât mai este timp, putem hotărî destinul nostru.

Eşti tu gata pentru veşni­cie? Întrebarea această îţi cere răspunsul cât eşti în viaţă. Azi, e timpul să te pregăteşti pentru veşnicie.

Te poţi pregăti pentru această măreaţă întâl­nire primindu-L pe Isus Cristos ca Mântuitorul omului, ca Cel ce a murit pe crucea de pe Calvar pentru păcatele omului şi a fost înviat pentru îndrep­tăţirea noastră (Romani 4:25). Această primire trebuie să fie mai mult decât una mintală, trebuie să-L primeşti în inimă şi să te predai cu totul lui Dumnezeu. Astfel vei deveni un ucenic al lui Isus, cineva care umblă cu El, ascultă de învăţăturile Lui şi este călăuzit de Duhul Său.

Dacă refuzi să-L primeşti pe Cristos, va urma pedeapsa veşnică de la Dumnezeu. Viaţa nu e sigură, moartea e foarte sigură, iar veşnicia este prea aproape ca tu să continui să zăboveşti. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie acceptat acum.

Unde îţi vei petrece veşnicia?

„Unde îţi vei petrece veşnicia?” Este o întrebare foarte serioasă. Vei fi tu cu cei mântuiţi în slavă sau vei fi cu cei pierduţi în iad? Ai posibilitatea să alegi!

„Unde îţi vei petrece veşnicia?” Merită să te gân­deşti de pe acum. Prietene, nu dormi, ia în serios această întrebare! Răspunde chiar acum la ea!

Unde îţi vei petrece veşnicia?

Ce Trebuie Să Fac Pentru A Fi Mântuit?

Oricine ar trebui să-şi pună această întrebare: “Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” Mulţi oameni cred ca sunt mântuiţi şi totuşi, Isus spune: “Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”(Matei 7:21). Pentru a fi mântuit este necesar să credem că Hristos ne va ierta păcatele. Apoi trebuie să ne pocăim de ele, să trăim o viaţă sfântă şi să ne iubim unii pe alţii. Pentru că există multe învăţături promovate de o mulţime de religii, este normal să se pună întrebarea: “Care este de fapt adevărul?”

Ce înseamnă de fapt “a fi născut din nou”?

Mulţi oameni încearcă să-L slujească pe Domnul fără a experimenta întâi naşterea din nou, dar sunt ei oare mântuiţi? Isus a spus: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Atunci când Isus a plecat din lumea aceasta, El a trimis Duhul Sfânt. “Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16:8). Duhul Sfânt îl va face pe om conştient de starea lui de păcat. Atunci, când omul începe să simtă povara păcatelor sale, se va simţi condamnat în inima sa. Dacă se smereşte şi prin credinţa sa în Isus, strigă către Dumnezeu din toată inima, atunci Dumnezeu îl va ierta. “Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Faptele Apostolilor 3:19). Pocăinţa de păcate cuprinde părerea de rău pentru ele, abandonarea lor şi întoarcerea la o viaţă nouă. Când acest lucru se întâmplă, Duhul Sfânt intră în inima omului şi acesta este născut din nou. “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi (2 Corinteni 5:17).

Cine are nevoie de această naştere din nou?

“Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Inspirat de Duhul Sfânt, proorocul Isaia a proorocit despre suferinţele Domnului nostru Isus pentru păcatele omenirii. El a spus: “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6). Isus i-a spus limpede lui Nicodim, un căutător al adevărului, că nimeni nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu fără a fi născut din nou. Această naştere spirituală este lucrarea Duhului Sfânt. Toţi cei ce vor să fie mântuiţi trebuie să experimenteze această naştere.

Toţi cei care sunt trudiţi şi împovăraţi de păcate sunt chemaţi să vină la Isus şi să găsească iertarea. Isus invită: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11:28-30). Isus a suferit, Şi-a vărsat sângele şi a murit pe cruce “pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre; ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2).

Pocăinţa

Pocăinţa, mărturisirea şi restituţia (repararea păcatelor)  sunt toate componente ale întoarcerii la Domnul Isus cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea noastră. “Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbele 28:13). “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Dacă am greşit faţă de semenii noştri, trebuie să ne mărturisim şi să recunoaştem vina şi să facem reparaţiile necesare atunci când e nevoie. “Dar Zacheu a stat înaintea Domnului, şi I-a zis: «Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit»” (Luca 19:8).

Credinţă şi supunere

Odată ce am trăit naşterea din nou, încercăm să trăim o viaţă creştină în credincioşie. Isus îi învaţă pe ucenicii Săi: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Matei 16:24). Suntem de asemenea povăţuiţi să ne păstrăm neîntinaţi de lume (Iacov 1:27). “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2:15-16).

Creştinul va putea împlini aceste lucruri urmând călăuzirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Cel ce călăuzeşte şi dă puterea de a trăi o viaţă sfântă. “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13). Rezultatul acestui efort va fi o inimă schimbată; o viaţă de credinţă ce va duce la ascultare. “prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită” (Iacov 2:22). Creştinul trăieşte acum pentru Hristos, în loc să trăiască pentru sine însuşi.

Prezenţa interioară a Duhului Sfânt inspiră o dragoste profundă în inima creştinului. El va căuta părtăşia altor creştini născuţi din nou. Unitatea acestei părtăşii ne încurajează deschiderea inimilor unul faţă de celălalt.  Aceasta este un sprijin pentru creştin şi îl ajută să crească din punct de vedere spiritual.

Când ne naştem din nou, numele noastre sunt scrise în cartea vieţii. “Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc” (Apocalipsa 20:15). Păcatele ne sunt iertate şi trăim pacea şi bucuria în inima noastră. Satan va încerca să ne fure acest dar al mântuirii, dar Dumnezeu a promis să ne apere şi să ne elibereze dacă suntem credincioşi. “Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1). “Evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:8).