Viaţa este complexă, lumea este violentă, şi totuşi problemele exterioare nu trebuie să ne distruge pacea interioară. Teama interioară este cea căreia trebuie să-i facem faţă. Ea pătrunde în noi atunci când cea mai importantă nevoie a noastră nu a fost satisfăcută. Sufletele noastre, create după chipul lui Dumnezeu, strigă după El. Când suntem departe de Dumnezeu, putem să ne aşteptăm să ne umplem de fobii, complexe şi teamă.

Satan profită din plin de temerile noastre. Cu fiecare ocazie, el le intensifică şi le face să pară mai reale şi logice. Calea noastră ajunge tot mai întunecată, inima devine tot mai grea, până ce pierdem orice speranţă de eliberare.

Satan lucrează în întuneric. Nu poate lucra la lumină, deoarece “Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). Satan ne cunoaşte slăbiciunile şi în aceste zone, oferă gândurile şi temerile. El caută să distrugă adevărul şi să ne ducă în eroare cu tot felul de minciuni. Dacă ţinem aceste gânduri în întunericul inimii şi minţii noastre, Satan va continua lucrarea sa ticăloasă de descurajare şi teamă. El poate fi înfruntat şi putem da la o parte puterile lui atunci când îl expunem luminii.

Teama de Dumnezeu

Păcatul generează o teamă copleşitoare ce vine din conştiinţa faptului că viaţa nu este pe placul lui Dumnezeu. A fost o zi tragică aceea în care Adam şi Eva au cedat propunerilor lui Satan de a nesocoti porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul din mijlocul grădinii. Prin neascultare, ei au păcătuit şi s-au ascuns apoi din Faţa lui Dumnezeu. În seara acelei zile, Dumnezeu i-a chemat şi Adam a spus: “Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică” (Genesa 3:10). De-a lungul generaţiilor, de la Adam încoace, toată omenirea a intrat în această umbra a păcatului. Teama această de judecăţile lui Dumnezeu, dacă va mişca o persoană să se pocăiască de păcatele ei, poate deveni o forţă pozitivă în viaţa sa. “Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Psalmul 11:10). Aceasta este o teamă corectă, plină de respect şi de o teamă sfântă. Vedem în parte măreţia, dreptatea, judecata, dragostea, îndurarea, înţelepciunea lui Dumnezeu şi fiinţa Lui veşnica. El este atotştiutor, atotputernic şi omniprezent. Ne dăm seama că întreaga noastră existenţă este în mâinile Sale şi că stăm înaintea Sa ca şi creaţie a Sa. Nu putem să displacem unui asemenea Dumnezeu. Ştim că dreptatea lui Dumnezeu condamnă pe cei ce trăiesc în păcat la focul iadului. “Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evrei 10:26, 27). Cunoaşterea acestui lucru aduce cu sine teama de păcat. Pe măsură ce ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu ca prieten personal, prin pocăinţă, iertare şi supunere, slujirea noastră Lui Îi va fi motivată de o teamă sfântă şi de dragostea şi recunoştinţa pentru darul de nedescris al mântuirii. “În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18). Teama faţă de El nu este una ce aduce cu sine teroare în inimă, ci una care face mai profundă dragostea noastră faţă de El. Aplicând pe deplin această teamă în viaţa noastră, facem ca ea să biruie toate celelalte feluri de teamă. Atunci de ce îngăduie atât de mulţi oameni ca norii fricii să le cuprindă inima, să le tulbure mintea şi să arunce umbră pe cărarea vieţii lor? Calea Lui Dumnezeu este o cale a păcii şi a încrederii.

Ni se spune într-o povestioară despre un băieţel care  se temea să umble noaptea pe întuneric şi a cărui teamă a dispărut atunci când tatăl său l-a luat de mână şi a mers alături de el. Întunericul nu-i mai provoca teamă fiindcă el îşi iubea tatăl, avea încredere în el şi ştia că el îi va purta de grijă. Aici se află cheia eliberării noastre de teamă; trebuie să învăţăm să-L cunoaştem bine pe Tatăl nostru ceresc. Cunoscându-L bine pe Dumnezeu, ne încredinţăm pe deplin viaţa în mâinile Lui. Îi spunem cu smerenie toate întrebările ce ne chinuie mintea şi toate acele întristări ale vieţii ce ne aduc la disperare.

Avem exemplul apostolului Petru, atunci când Isus i-a spus să umble pe apele învolburate ale Mării Galileii. Petru n-a avut frică până în momentul în care şi-a luat privirea de la Domnul şi a început să privească la valurile înspăimântătoare. Atunci a început să se scufunde (Matei 14:24 – 31). Atunci când vom căuta eliberarea de teamă şi ne vom pune încrederea în Dumnezeu, Duhul Său ne va vorbi cu un  glas mic şi blând. Când privim mai mult la El decât la frica noastră, furtunile din jur se vor linişti. El ne va putea atunci răspunde la întrebările noastre complicate, poate înlocui îndoiala cu încrederea şi ne poate lua mâna în a Sa. El poate, prin harul Său, să ne elibereze de efectele fricii.

Teama de viitor

Misteriosul necunoscut al viitorului îi face pe unii să se simtă în nesiguranţă. Aceştia se trezesc în fiecare dimineaţă în faţa unei zile plină de neprevăzut. Se confruntă cu acel sâcâitor “dar dacă…” în timp ce minţile lor alerg pe acele întunecate alei ale fricii imaginare. “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6). Încredinţându-ne viitorul în mâinile lui Dumnezeu, putem să-I predăm Lui toată povara necunoscutului. Încercaţi şi vedeţi!

Mulţi se tem de viitor din cauză că le lipsesc îndrumări în viaţă. Neştiind încotro se îndreaptă, au presimţiri sumbre. Dumnezeu ştie ce le stă înainte şi, atunci când ei se lasă conduşi de El, viaţa lor nu va mai fi una lipsită de ţel, ci calea spre casă.

Dumnezeu a promis să fie credincios celor ce se încred în El chiar dacă se confruntă cu un viitor necunoscut. Credeţi acest lucru? Nu contează cât de mare e furtuna sau de întunecoasă noaptea, cât de înalt este muntele, El te va ajuta să treci peste toate acestea.

Teama de eşec

Avem o dorinţă de a realiza mereu ceva, dar ne temem că vom eşua – personal, în familie şi în viaţa însăşi. Ne temem că vom alege greşit şi că vom urma un plan greşit.

Dumnezeu i-a poruncit lui Iosua: “Întăreşte-te şi îmbărbătează-te! Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:9). Când ne încredinţăm viaţa sub călăuzirea Stăpânului, eşecurile din trecut nu trebuie fie determinante, ci vor deveni punţi viitoare spre izbândă.

Teama de suferinţă

Cu toţii ne ferim de durerea trupească, de durerea cauzată de critici şi de suferinţa singurătăţii şi întristării. Dumnezeu nu ne va scuti de toate aceste suferinţe, dar ne va asigura harul de a le putea îndura. El ne-a promis pace şi siguranţă în mijlocul necazurilor. “Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem” (Psalmul 46:1, 2). Dacă-L iubim pe Domnul, El va folosi suferinţa spre binele nostru. Suferinţa oferă posibilitatea de a cunoaşte prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Ne ajută, de asemenea, la adâncimea caracterului şi ne dă o inimă înţelegătoare. Suferinţa ne poate îmbogăţi  sau ne poate ruina. Cu noi ce face oare?

Teama de moarte

Teama de moarte este ceva obişnuit pentru oameni. A ne lua rămas bun de la cineva este cea mai dureroasă sarcină.

Trebuie să ne obişnuim cu întrebarea atât de veche: “omul odată mort ar putea să mai învieze?” (Iov 14:14). Isus a venit ca să ne elibereze de teama de moarte (Evrei 2:14, 15). De aceea a murit şi a înviat şi de aceea a promis: “pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19). Cu El, moartea nu este o poartă spre nicăieri, ci o strălucitoare poartă spre o viaţă nouă. “Să nu vi se tulbure inima…În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc” (Ioan 14:1, 2). Va fi un loc pregătit pentru oameni pregătiţi.

Eşti tu pregătit? Te-ai pocăit de viaţa ta în păcat? Pocăinţa ne face să regretăm păcatele trecutului şi să renunţăm la vechiul stil de viaţă. Când ai venit ultima oară în rugăciune în faţa Domnului să-I încredinţezi Lui toate poverile şi grijile, temerile şi fricele? Isus zice: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Ce invitaţie! Ce promisiune!

Vino – cu încredere, în rugăciune, cu speranţă şi vei avea pacea minţii.

Vino – şi vei cunoaşte bucuriile dulci ale unei vieţi tihnite. Dumnezeu te invită să crezi în Isus Hristos şi să fii liber, liber de teamă. Vino!

Contactează-ne

Comandă broșuri

Pe acest pământ, viaţa are multe umbre. Întâl­nim adesea lucruri pe care nu le înţelegem. Încer­căm să le privim în viitor, dar ne este cu neputinţă. Chiar dacă omul posedă multe cunoştinţe, sunt încă multe lucruri pe care nu le cunoaşte. În viaţa noastră, experimentăm adesea dezamăgiri. Acestea pot fi descrise ca fiind întuneric.

Cerul are numai lumină. Acolo locuieşte Dum­nezeu. „Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). În lumina Sa este înţelegere deplină. Cunoştinţa va fi completă. Tot trecutul şi toate evenimentele vor fi cu totul clare. Cei mântuiţi iubesc lumina. Când faptele oamenilor sunt rele, ei iubesc întunericul (Ioan 3:19-21). În această lumină, va fi părtăşie deplină între Tatăl şi toţi cei care vor fi cu El.

Cerul este descris ca „moştenirea sfinţilor în lumină” (Coloseni 1:12). Atributele luminii pre­zentate în Scriptură sunt: cunoştinţa, sfinţenia, bucuria. Această lumină este neîntreruptă, veşnică! „Acolo nu va fi noapte” (Apocalipsa 21:25).

Cerul — un loc fără ameninţare sau păcat

„Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în urâciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:27). Descurajarea, dezamăgirea, ispita, păcatul, fac parte din viaţa pământească. Nu vor intra niciodată în acea ţară minunată.

În Apocalipsa 21:4 citim: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Pentru creştin, Cerul este locul odihnei depline, terminarea călătoriei. El ştie că aşa cum Dumnezeu i-a şters multe lacrimi încă aici pe pământ, în Cer întristarea va fi îndepărtată cu totul.

Starea de nemurire a celor mântuiţi

Aici, pe pământ, relaţiile noastre cu oamenii sunt importante. Bucuriile lor sunt şi ale noastre, la fel cum durerile lor sunt şi ale noastre. Legăturile familiale sunt foarte importante şi de aceea despărţirile devin dureroase. Aceasta face parte din starea noastră de muritori.

Când Domnul Isus Se va întoarce pentru judecată, fiecare va fi transformat. Morţii vor învia, iar ce a fost muritor se va îmbrăca în nemurire. Trupul corupt, supus morţii, va deveni ca trupul Său glorios. „El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are, de a-Şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21).

În această stare, relaţiile de familie nu vor mai avea aceeaşi semnificaţie pentru noi. Isus ne-a învăţat că acolo nu vor mai fi relaţii de căsătorie (Matei 22:30). Bucuriile acestei vieţi vor păli pe lân­gă bucuria pe care o vom experimenta în prezenţa Domnului Dumnezeului nostru. Nimic nu va stin­gheri legătura dintre cei mântuiţi şi Mielul lui Dumnezeu.

Sfinţii vor privi în continuu la lucruri pe care o fiinţă muritoare nu le-a văzut niciodată; ei vor asculta lucruri pe care urechea omului nu le-a auzit niciodată şi ei vor cunoaşte lucruri la care inima nu s-a gândit niciodată.

Isus şi ai Săi vor fi glorificaţi

Vine ziua când Domnul Isus le va apărea tuturor locuitorilor acestui pământ. Fiecare va sta în Faţa Sa pentru a fi judecat (Matei 25:31-34). Adevăraţii urmaşi ai lui Cristos, chiar dacă aici pe pământ au fost dispreţuiţi, vor fi luaţi în slavă (în Cer). Acolo, ei vor putea să-L laude şi să-L slăvească pe Dumnezeu la nesfârşit. Acolo, trupul lor muritor va fi înlocuit cu cel nemuritor. „Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care zice: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă»” (1 Corinteni 15:54; vezi şi 2 Corinteni 5:1).

În viaţa aceasta, sfinţii au trecut prin multe încercări, ispite, dificultăţi. Prin har, cei care au crezut în Izbăvitorul şi au rămas neclintiţi până la capăt, vor fi luaţi în Cer. Oamenii din toate ţările, de toate limbile şi de toate vârstele care au păstrat credinţa, se vor afla acolo. Această mulţime pe care nimeni nu o poate număra, căreia i-au fost iertate păcatele şi s-a sfinţit în sângele lui Isus Cristos, va locui în Cerul (Apocalipsa 7:9-14).

Sufletele răscumpărate în această viaţă vor fi glorificate în Cer. Ce experienţă minunată va fi nunta Bisericii Sale cu Mielul lui Dumnezeu! Va fi o glorie incomparabilă (Apocalipsa 19:7-9).

Cerul — un loc ce depăşeşte înţelegerea omenească

„Acum vedem ca într-o oglindă în chip întune­cos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost cunoscut şi eu pe deplin” (1 Corinteni 13:12).

Gloria şi splendoarea Cerului nu pot fi înţelese şi descrise pe deplin. Mintea noastră poate înţelege doar lucrurile pe care le vedem şi le simţim. Deşi înţelegem că Cerul este locul unde sufletul locuieşte cu Dumnezeu, El a ales să nu ne dezvăluie toate aspectele acestui loc veşnic.

În Scripturi, avem doar câte ceva scris despre Cer. Primul martir creştin, Ştefan, când a fost lovit cu pietre pentru credinţa sa, „şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7:55). Lui Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt, i s-a dat să vadă puţin din viitorul său cămin.

Chiar dacă multe lucruri referitoare la Cer nu pot fi explicate, ştim îndeajuns ca să dorim să locuim o veşnicie în cetatea pe care a pregătit-o Dumnezeu. Evrei 11:10 ne spune despre Avram că el a privit cu credinţă spre „cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. (Citeşte şi Evrei 11:13-16).

Vom fi noi acolo?

Unde vom merge când ni se va termina viaţa? Vom merge în Cer? Duhul lui Dumnezeu bate în mod blând la uşa inimii, reamintindu-ne să ne pregătim pentru veşnicie.

Trebuie să recunoaştem nevoia noastră pentru Dumnezeu. Prin căderea în păcat, omul a pierdut bunăvoinţa lui Dumnezeu. Prin pocăinţă, prin obţinerea iertării păcatelor în sângele lui Isus Cristos, acea legătură poate fi refăcută. Atunci Dumnezeu ne acceptă ca fiind drepţi şi ne iartă. Devenim copii ai lui Dumnezeu prin puterea Cuvântului Său şi a Duhului Sfânt (Ioan 3:5; 1:12). Pacea pe care o experimentăm atunci e doar o mică parte a odihnei depline ce va fi a noastră în veşni­cie. Fiecare suflet poate avea în inimă certitudinea că în Cer i-a fost pregătit un loc (Ioan 14:2-3).

Contactează-ne

Comandă broșuri

Pocăinţa, mărturisirea şi restituţia (repararea păcatelor)  sunt toate componente ale întoarcerii la Domnul Isus cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea noastră. “Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbele 28:13). “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Dacă am greşit faţă de semenii noştri, trebuie să ne mărturisim şi să recunoaştem vina şi să facem reparaţiile necesare atunci când e nevoie. “Dar Zacheu a stat înaintea Domnului, şi I-a zis: «Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit»” (Luca 19:8).

Credinţă şi supunere

Odată ce am trăit naşterea din nou, încercăm să trăim o viaţă creştină în credincioşie. Isus îi învaţă pe ucenicii Săi: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Matei 16:24). Suntem de asemenea povăţuiţi să ne păstrăm neîntinaţi de lume (Iacov 1:27). “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2:15-16).

Creştinul va putea împlini aceste lucruri urmând călăuzirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Cel ce călăuzeşte şi dă puterea de a trăi o viaţă sfântă. “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13). Rezultatul acestui efort va fi o inimă schimbată; o viaţă de credinţă ce va duce la ascultare. “prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită” (Iacov 2:22). Creştinul trăieşte acum pentru Hristos, în loc să trăiască pentru sine însuşi.

Prezenţa interioară a Duhului Sfânt inspiră o dragoste profundă în inima creştinului. El va căuta părtăşia altor creştini născuţi din nou. Unitatea acestei părtăşii ne încurajează deschiderea inimilor unul faţă de celălalt.  Aceasta este un sprijin pentru creştin şi îl ajută să crească din punct de vedere spiritual.

Când ne naştem din nou, numele noastre sunt scrise în cartea vieţii. “Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc” (Apocalipsa 20:15). Păcatele ne sunt iertate şi trăim pacea şi bucuria în inima noastră. Satan va încerca să ne fure acest dar al mântuirii, dar Dumnezeu a promis să ne apere şi să ne elibereze dacă suntem credincioşi. “Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1). “Evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:8).

Contactează-ne

Comandă broșuri